Succesul cere succes

Privind prestațiile bune și foarte bune ale echipelor românești în Europa, nu pot să alung gândul care îmi spune că ar fi tare păcat să nu facem măcar o mică surpriză la Belgrad. Când cei din jurul tău au succes, te obligă să nu fii mai prejos, dacă ții la onoarea ta (așa cum ne-au comunicat, corect, conducătorii steliști în ultima vreme, văzându-se puși în umbra CFR-ului). Important însă de menționat este că succesul poate avea diferite accepțiuni, deci chiar dacă doar o calificare ar fi consemnată ca un succes real, și un meci aprig, care să dea emoții sârbilor, nu ar fi neapărat un insucces în ciuda părăsirii competiției.

Alb-violeții nu au jocul precis din apărare de care au dat dovadă mai toate celelalte echipe românești care au evoluat în cupele europene în acest sezon, ceea ce ne-a și pus în situația în care ne aflăm. În plus, găurile de la mijlocul terenului și lipsa de creativitate ne-au speriat serios atunci când Partizan a început să se urce peste noi în partida de la Timișoara, mai ales că jocul combinativ suferă prin consecință.

Dacă Poli va reuși să joace mai bine în privințele menționate, atunci orice este posibil. Nu că aș fi eu un mare optimist, dar niciodată n-aș fi spus că CFR-ul va câștiga la Roma și va ține piept cu brio celor de la Chelsea (chiar dacă londonezii s-au prezentat cam relaxați). Au fost genul de prestații care îți redau încrederea în imposibil. Că bine zice vorba celor de la Adidas: Impossible is Nothing.