Poli pe bani publici

Acest articol este o replică la editorialul publicat în GSP, semnat de Maria Andrieș.

Fotbalul pe bani publici nu este un fenomen ce ține exclusiv de Timișoara, ca să fie atacat țintit. Este o opțiune la nivel național. Este consecința unui sistem bolnăvicios, consolidat în ultimul sfert de veac, care a îndepărtat nu doar mulți suporteri de fotbal, ci și potențiali sponsori sau finanțatori. Pentru a menține fotbalul profesionist în viață, pentru Timișoara (și nu numai) aceasta a fost singura variantă.

Situația finanțării fotbalului în era Iancu, diferită de situația actuală sau de situația altor cluburi doar prin prisma cadrului legal ales, evidențiază semi-competența celor care s-au înhămat la ea, dar și faptul că justiția e relativă. Nu a fost nicidecum un secret că acei bani mergeau la Poli în perioada respectivă, era o acțiune publică și nimeni n-a avut ceva de comentat ani și ani de zile. Până și majorității presei îi lipsea acuitatea să perceapă acest demers ca pe o problemă ce trebuie rezolvată. Acuma, când discuția s-a transformat într-un monolog (Iancu în pușcărie, primăria spălându-se pe mâini de era Ciuhandu, galeria croindu-și propriul drum), părerile sunt zvelte și atotcuprinzătoare.

Primăria, asemeni celorlalte organe ale statului, are menirea să cheltuie "banii altora". Am acordat această răspundere celor pe care i-am ales. Este, cum ar veni, o alegere intrinsecă. Și i-am susținut când dădeau acei bani, cu o medie de peste 10.000 de spectatori an de an. Cei care-și întorc spatele acestei realități dau dovadă de ipocrizie.

Eroarea celor care au condus la această situație stă în inabilitatea lor de a găsi cadrul legal potrivit. Deși, repet, dacă mai toată lumea a votat pentru, cine ar trebui să-și asume răspunderea? Majoritatea nu trebuie niciodată să o facă, ea este judecată doar după spargerea ei.

În ceea ce privește proiectul actual, el își îndeplinește obiectivul de a reprezenta Timișoara: echipa este condusă de bănățeni, domină liga a II-a, include mulți jucători din zonă și crește sute de juniori, dintre care un „unsprezece” plus rezerve se află în circuitul naționalelor. Este de datoria conducerii să transforme acest potențial într-un fenomen care să fie acceptat de oraș, ceea ce presupune nu doar o abilitate deosebită în a construi un club, ci și redobândirea identității sportive. Aici este principala problemă pe care o văd în sădirea banilor publici.

Fotbalistic, retrogradarea de anul trecut reprezintă o mare pată neagră și, ca orice eșec public, și-a primit porția de critici. Finanțările de acest tip cer succes și de cele mai multe ori succesul are un caracter absolut - îmbunătățiri de infrastructură, spre exemplu. Dar în fotbal succesul este relativ, ține de capacitatea adversarilor și în special de bugetul acestora. Nu este practic să conduci fotbalul pe bani publici, să perpetuezi o structură politica, lipsită de transparență, într-un mediu competitiv. Asta a dus la retrogradarea din 2014. Schimbările efectuate promit să fi recunoscut acest lucru, dar standardul de execuție trebuie să fie foarte ridicat pentru a o dovedi. În final, ai nevoie de o strategie care să permită subzistența clubului dincolo de susținerea politică, care să nu caute doar optimizare de costuri, pe cât să caute să creeze valoare. Adică fotbaliști, crescuți la Timișoara, care să reprezinte orașul acolo unde îi va duce cariera și să fie baza unei "rețete financiare" sustenabile.

Problema fotbalistică la Timișoara nu este că practicăm sportul pe bani publici. Este că nu avem un front comun în acest demers. În special pentru ACS Poli, este că nu știe să se definească, deci este definită drept "jucăria primarului", a cărui strategie egocentrică pentru club încurajează acest discurs. Independența financiară pe structuri publice e ideală; în lipsa ei, dependența de un acționar benevolent este cea mai fezabilă alternativă. Generic, susținerea exclusivă din bani publici trebuie gândită ca ceva tranzitoriu, altfel demersul își pierde legitimitatea. Dacă Timișoara a dat o lecție negativă în acest sens, a făcut-o arătând că odată ce ai capital sportiv, o bază, jucători, staff, poți supraviețui prin transferuri minimaliste și o comabinație de finanțare cu bani publici și bani din televizarea meciurilor. Asta a făcut Iancu în ultimii ani la club, deci autoritățile locale au recunoscut posibilitatea de a o face independent de finanțatori, păstrând controlul. Tentația e evidentă, perspectivele ambigue.

Dar pentru Timișoara, dacă ar fi să dăm timpul înapoi, să alegem între a avea o Poli sau două, alegerea e evidentă, indiferent de liga în care ar evolua. Mi-e greu să văd un viitor îndepărtat în care ACS Poli va exista în paralel cu ASU Poli, iar atunci când momentul critic va sosi, sper să fie gestionat cu mai multă atenție la identitatea Politehnicii, trăirile tuturor suporterilor și prezervarea capitalului uman și sportiv de la club. Aici, poate, e un avantaj să fii dependent de voința politică, fiindcă asta se schimbă mult mai ușor decât trăirile celor care iubesc fotbalul.