Tot citeam zilele trecute despre cât de fraieri au fost dinamoviștii, cum au reușit ei să piardă campionatul când l-au condus practic întreg returul și mare parte din tur. Cât de idioți au fost că n-au putut scoate măcar un egal la Urziceni sau că n-au avut forța să îi invingă pe brașoveni. Cât de incapabili au fost cei din conducere sau cât de destrăbălați cei de pe teren. Și cât de mult se bucurau unii dintre noi că nu va lua dinamo campionatul.

E clar că situația noastră nu este identică - dar trebuie să mă întreb în ce măsură există consecvență în ceea ce privește atitudinea pe care o afișăm față de Poli. Deși mulți spuneam că pentru noi Poli e campioană chiar dacă nu primim cele șase puncte, nu am auzit de multă lume distrusă căci n-am fost în stare să ne asigurăm această poziție, acasă, în fața unui stadion plin. Înțeleg că pe de-o parte e vorba de pragmatism și pe de altă parte e vorba de un sistem implementat pentru a ne proteja de frustrarea imensă pe care ar trebui s-o îndurăm. Dar eu nu pot să râd de dinamoviști, pentru că a râde de dinamoviști este, măcar într-o oarecare măsură, ca și cum aș râde de noi, poliștii. Nu știu câtă lume este cu adevărat conștientă în ce hal am dat cu piciorul unei șanse care a mai venit doar o dată sau de două ori în istoria clubului. Punctele astea au funcționat ca o barieră emoțională, întărită de presă care s-a asigurat să nu pună prea mult accent pe faptul că Poli a condus campionatul aproape pe parcursul întregii desfășurări.

Mai avem șanse, dar după ce am pierdut toate meciurile importante ale acestui final de sezon, și mai ales după înfrângerea de duminică, îmi vine greu să cred că mai putem întoarce soarta acestui sezon. Oricum, atât aveam de zis, că mă simt groaznic de mic.